Paul Hodorogea - Jurnal

La ora 21 şi jumate nu mai e nimeni în staţie. Doar un dulău bătrân care, când am apărut eu – s-a ridicat şi a plecat. Ciudaţi sunt câinii de strada: fac doi paşi, apoi se opresc, întorc capul spre tine, te privesc, apoi iar fac doi paşi.. până nu îi mai vezi. Deseori încerc să le înţeleg viaţa, dar sunt incapabil.

Se aude, huruind, troleul. Urc. Nu e nimeni. În schimb e frig. Taxatoarea e tânără, drăgută şi obosită. M-am apropiat şi am achitat. Îmi place primul scaun din troleu. E moale ca şi celelalte, dar pe lângă geamul din dreapta - pot vedea şi geamul din faţă, aşa, mare şi crăpat pe alocuri.

E frig. Îmi pun gluga pe cap, îmi las geanta pe scaunul de alaturi şi îmi instalez frumos căştile în urechi. Când merg cu troleul îmi place să ascult Jack Johnson sau Portishead, Ray Charles sau Camille. Îmi place să privesc cum imaginile magazinelor, copacilor şi ale gardurilor se perindă pe ecranul geamului din dreapta. Se văd neclar, aşa cum geamul e plin de floricele de gheaţă.

E ultima staţie. Îi spun ,,Noapte Bună’’ taxatoarei drăguţe şi cobor. Niciodata nu am mai făcut asta. Cred că am spus-o pentru că îmi pare rău că e obosită. La ultima staţie – iar câini. Se pare că la ora asta dispar oamenii şi apar câinii. Sunt drăguţi şi ei.. dar nu le spun ,,noapte bună’’.

Inspir. Sunt în faţa blocului. Privesc luna şi intru.

Publicat pe Ianuarie 17th, 2008 în categoria observaţii. Tags: noapte, troleu. RSS 2.0 feed. Scrie un Comentariu, sau adaugă trackback.